Ghici cine vine la cină?

Te-ai întrebat vreodată de ce avem păr pubian? De ce ne e frică de întuneric si uneori ne e teamă de oameni care arată mai „altfel”?

Poti gasi câteva răspunsuri interesante în cartea ’Ei şi noi.” Autorul, Danny Vendramini propune cateva ipoteze referitoare la relaţia noastră cu oamenii de Neanderthal şi despre cum au dispărut aceştia. El crede că ei erau consideraţi „vecinii noştri din Iad” – carnivori sălbatici şi prădători de top din Epoca de Piatră. Cu cel puţin 100.000 până la 48.000 de ani în urmă, ei ne-au violat şi ne-au hăituit până la exterminare în regiunea Levant, din estul Mării Mediterane, asta până când omul de Cro-Magnon s-a deşteptat, a pornit la luptă şi i-a nimicit pe toţi in primul genocid, apelând la arc şi săgeţi. Dacă e să ne luăm după Danny, faptul că ne-am adaptat pentru a-i supravieţui omului de Neanderthal ne-a ajutat să devenim oameni moderni: fără păr şi extrem de inteligenţi, capabili să ne exprimăm prin limbaj.

El numeşte această idee: Teoria de distrugere a omului de Neanderthal („DON”).

Sună nebunesc, nu-i aşa? Unii oameni de ştiinţă vor „mai multe dovezi”. Dar nici ideile lui Darwin, din 1859, nu au fost înţelese la nivel molecular până în anii ’50. Danny este pro-Darwin, dar crede că maestrul a scăpat poate din vedere ceva important ceea ce ne aduce în faţa celei de-a doua teorii ale sale. Dar înainte de a vă explica, să începem cu începutul.

Danny nu a avut pregătire de om de ştiinţă. El a fost regizor de teatru şi film, şi a devenit curios de ce în atât de multe culturi se întâlnesc mituri şi poveşti terifiante despre monştri din padure despre rău şi bine. S-a întrebat dacă nu cumva această „teamă” nu ne-a fost oarecum transmisă genetic şi, dacă da, de ce? El susţine că a citit peste 8.000 de lucrări ştiinţifice, căutând un răspuns.

De-a lungul timpului, el a dezvoltat propria sa teorie: poate miturile din cultura noastră îşi au originea în evenimentele înfricoşătoare care i-au şocat pe primii oameni, transmiţându-se în ADN-ul lor şi regăsindu-se şi la generaţiile următoare. El numeşte acest fenomen „teemosis” sau moştenirea „memoriei emoţionale traumatizante codificata” („METC”) şi sugerează faptul că astfel se explică funcţionarea misterioasă a ADN-ului „junk”, care alcătuieşte aproape 99% din genomul nostru. Danny Vendramini a postulat teoria potrivit căreia aceste amintiri neplăcute, s-au transmis la nenumărate generaţii şi au reapărut în cultura oamenilor, fiind transpuse, de la începuturile umanităţii în poveşti, imagini şi filme, care comunică audienţei un mesaj de genul: Ai grijă, e periculos. Cu alte cuvinte, în cultura umană nu este reflectată numai latura distractivă, ci şi lupta pentru supravieţuire.

Danny şi-a dezvoltat cele două teorii „DON” si „METC” concomitent, în dorinţa de a găsi un răspuns la întrebarea care stă pe buzele tuturor: ce ne-a speriat atât de tare, acum foarte multă vreme?

Ca răspuns, cartea sa prezintă dovezi arheologice şi genetice care susţin faptul că oamenii de Neanderthal ne-au hăituit acum aproximativ 100.000 de ani şi că, acum 50.000 de ani, populaţia originară care s-a mutat din Africa în Levant a fost redusă la 50 de indivizi. El susţine că distrugerea omului de Neanderthal a creat „presiunea asupra selecţiei”, ceea ce a dus la transformarea fragilei comunităţi de supravieţuitori într-o populaţie modernă, foarte inteligentă, care s-a răspândit pe întregul glob, transmiţând capacităţile lor de supravieţuire şi experienţa de grup – bună şi rea – copiilor lor prin ADN şi cultură. Vendramini crede că fenomenul „teemosis” a contribuit, pe lângă selecţia naturală, la stabilirea supravieţuitorilor şi ne aminteşte că Darwin a spus: „Specia care supravietuieste nu este cea mai puternica sau cea mai inteligenta. Este cea care se adapteaza cel mai bine la schimbare.”

Ne-am adaptat noi oare să supravieţuim omului de Neanderthal? Aceştia erau nişte fiinţe extraordinar de puternice, iar oasele lor stau mărturie. Danny recunoaşte faptul că ei arătau mai mult a gorile decât a oameni ai grotelor. El a comparat orbitele mari ale ochilor din craniile oamenilor de Neanderthal cu cele ale omului obişnuit. Oamenii de Neanderthal aveau ochi foarte mari, spune el, datorită faptului că erau vânători nocturni. De aici oare şi frica noastră de întuneric şi de monştrii din pădure?

Prima teorie a lui Vendramini susţine că primii oameni au devenit hiper-vigilenţi la semnele celor mai de temut prădători şi astfel s-a moştenit sentimentul de „ei şi noi”, pe care îl exprimăm prin dovezile noastre de cultură: de la sălbatica şi păroasa variantă masculină a „Mumei pădurii” din manuscrisele ilustrate medievale până la Yeti şi zombie cu ochi de insecte.

Dupa afirmatia lui Danny, David „BBC” Attenborough a citit cartea lui si „i-a placut foarte mult”. Cativa producatori TV sunt de asemenea interesati de ideile lui, poate pentru faptul ca in anul 2006, Danny a încercat să sugereze că oamenii de Neanderthal s-au împerecheat cu primii oameni, iar în 2010, Proiectul despre Genomul Omului de Neanderthal a dovedit că el a avut dreptate. Cu alte cuvinte, Danny nu e nebun.

El a propusa şi câteva idei legate de faptul că bărbaţilor le plac femeile cu rotunjimi şi curbe perfecte. El spune că demult, bărbaţii decideau in exclusivitate si apelau la selecţia artificială.  Orice femeie care era suspectată că are gene ale omului de  Neanderthal era ucisa.. De-a lungul timpului, idealul feminin s-a dezvoltat şi chiar şi arta antică omagiază aceleaşi proporţii ale trupului pe care le vezi în FHM, întrucât preferinţele noastre reflectă teama pe care o avem de femeile de Neanderthal, care aratau cu totul altfel. În ce priveşte părul pubian, el s-a menţinut pentru că ascunde mirosurile corpului uman, pe care oamenii de Neanderthal le detectau de la distanţă, precum urşii. După ce i-am exterminat pe cei din Neanderthal, spune Danny, am început să ne omorâm între noi, întrucât sentimentele de prejudecata si agresiune erau deja foarte puternice. Şi de aici xenofobia si războiul.

In sfarsit, un detaliu fascinant: în întreaga lume, s-a descoperit o singură urmă de picior fosilizată a omului de Neanderthal. Ea se află în Romania, in Peştera Vârtop din Muntii Bihor, la sud-est de Cluj. În concluzie, ei au fost aici înaintea… ghiciţi cui

Pentru a afla mai multe viziteaza: www.themandus.org.

(This story first appeared in FHM in Jan 2012 and reappears here with permission from S.C. Sanoma Hearst Romania SRL).

Vrei să mergi la nuntă în Azerbaidjan?

În fiecare sâmbătă dimineaţa, Tania vine să-mi facă curat în apartamentul din Baku. Este o rusoaică de vârstă mijlocie, foarte jovială, cu păr negru şi dinţi lipsă. Mi-a fost recomandată de către proprietarul casei. Comunicăm prin semne, întrucât ea nu vorbeşte limba engleză, iar eu nu ştiu să spun în limba rusă decât niet, de pe vremea când locuiam în Ekaterinburg, acolo unde mi se oferea vodcă dimineaţa, la prânz şi seara. Tania a fost cândva profesoară. Vremurile sunt grele. Îi fac ceai şi ne înţelegem de minune.

Munceşte din greu, dar nu este foarte iute. Îi ia cam patru ore să-mi facă curat în casă. Eu încerc să nu-i stau în cale, oferindu-i spaţiu şi timp. Ca de fiecare dată, în jurul orei trei după-amiaza, arată spre rufele de călcat: fac şi asta? Spun ‘niet’, iar ea pleacă.

Acum câteva săptămâni, Tania mi-a strecurat în mână o invitaţie lucioasă. Avea pe ea o fotografie strălucitoare, a unui salon imens, cu mese aranjate în mod elaborat, împodobite cu flori şi lumânări. Uitându-mă la ea, am dedus că e o invitaţie la nunta fiicei sale. Mă întreabă dacă pot veni. Da, Tania.

După plecarea ei, am sunat un prieten azer, care m-a sfătuit să pun nişte bani într-un plic, pe post de dar, întrucât nunţile în Azerbaidjan sunt foarte scumpe.

În noaptea nunţii, taxiul m-a plimbat  45 de minute cu o viteză demnă de Formula 1. Credeam că unii şoferii români merg prea repede şi sunt iresponsabili. Dar în comparaţie cu cei din Azerbaidjan, românii se mişcă cu viteza melcului. Când ajung la restaurant, mi-e  rău de la masina şi imi vine să vomit.

Locul e plin ochi, sunt cam 400 de persoane, bărbaţii sunt îmbrăcaţi majoritatea în negru, iar femeile poarta rochii strălucitoare şi machiaje stridente. Orchestra este alcătuită din 10 membri, toţi interpretând muzică folk, la instrumente bizare şi volum maxim.

Chelnerii se mişcă cu repeziciune, aidoma unei armate de furnici, umplând paharele cu băutură şi servind mâncarea la mese. Nunta asta trebuie să fi costat o avere. Cum or fi putut Tania şi familia ei să-şi permită aşa ceva?

Mireasa şi mirele stau pe nişte tronuri, pe o scenă, la o masă încărcată cu mâncare şi băutură. Sunt tineri, au amândoi ochii negri, sunt arătoşi şi se uită la noi de parcă ar fi rege şi regină. Tania mă întâmpină cu un sărut şi mă conduce spre fericitul cuplu. Le înmânez plicul şi stau cu ei la poze. Părăsesc scena şi mă aşez la o masă, împreună cu alţi şapte invitaţi. Vecinul meu Ali, zâmbeşte tot timpul, are o mustaţă gen Borat şi arată către sticle: „Vodcă rusească?”

Mâncăm, bem şi vorbim despre fotbal. Ali e curios să afle despre salariile celor din Premier League. Mă uit la invitaţii care dansează o versiune azeră a horei româneşti şi îl întreb pe Ali despre partea de logistică a acestei nunţi. Ali îşi roteşte ochii de parcă ar spune: Nebunie curată, nu?

„Rochia miresei costă 500 de euro de închiriat pentru o zi. Bijuteriile costă 5.000 de euro, cadoul de la soţul ei. Au făcut economii timp de doi ani pentru a le putea cumpăra. Totul e un spectacol dar n-au de ales. Sunt forţaţi de prieteni şi familie. Vrei nişte vodcă rusească? Bea nişte vodcă rusească. Ce marcă vrei?”

Dansul pare strict regimentat – bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei. Mireasa coboară de pe tronul ei, de parcă tocmai ar fi câştigat Premiul Oscar pentru Cele Mai Inalte Tocuri şi se împleticeşte pe acordurile vesele ale cântecelor de petrecere. Două fetiţe îmbrăcate în alb îi ţin trena, având grijă ca aceasta să nu se împiedice şi să-şi rupă pantofii Louboutin. Totul arată minunat. Muzicanţii, sunt talentaţi şi foarte iuţi. Ali soarbe din băutură şi îmi şopteşte la ureche: „Melodii ţărăneşti.”

„Sună destul de bine,“ spun eu.

Ali pare un pic îngrijorat şi îmi spune: „Ia nişte vodcă rusească.”

Sunt tentat să dansez o horă, dar mai bine mă abţin. Ultima dată când am încercat asta, acum mulţi ani, la o nuntă extravagantă în Miercurea Sibiului, i-am dat un şut in fund unui alt invitat, în timpul dansului.

Spre sfârşit, în sală îşi face apariţia un alai de invitaţi, ce poartă făclii arzând şi care se aşază unii în faţa altora, pe două rânduri. Pe culoarul format, îşi face apariţia un cuplu îmbrăcat în haine tradiţionale, care vine parcă din timpuri medievale. Locul e atât de aglomerat, încât nu pot vedea ce se întâmplă decât pe o plasmă, exact ca în barurile în care se transmit în direct evenimente sportive. Cuplul poartă un bol cu foc şi se îndreaptă către scenă, înmânându-l miresei şi mirelui. Aştept din clipă în clipă să se întâmple un accident. 400 de invitaţi arşi de vii la o nuntă. Pentru orice eventualitate, mă uit către ieşire. Ali mă atinge pe umăr şi îmi spune: „Suntem zoroastrieni, cultul focului face parte de mulţi ani din cultura noastră. Ai vizitat faimosul nostru templu, acolo unde focul ţâşneşte din Pământ?”

Dau din cap în semn că nu, dar îi promit că voi încerca să ajung acolo, dacă scap viu de aici. E târziu. E timpul să chem taxiul de Formula 1. Îmi iau rămas-bun de la Tania şi mă îndrept către fericitul cuplu. Mireasa e prea ocupată cu dansul pentru a sesiza plecarea mea. Cele două fetiţe încă dansează în jurul ei, ţinându-i trena şi visând la a fi regine pentru o zi. Sunt foarte drăgălaşe amândouă, până în clipa în care o a treia, mai mică, se apropie de ele şi încearcă să pună şi ea mâna pe rochie. Cele două se uită urât la ea şi o împing: Nu pune mâna, căţea.

(This story first appeared in FHM Romania in December 2011 and reappears here with permission from S.C. Sanoma Hearst Romania SRL).

Diavolul înscrie cele mai frumoase goluri

Când o persoană mai altfel îşi face apariţia în viaţa ta, ea va sta cu tine până ce vei învăţa lecţia pe care această persoană a venit să ţi-o predea. Sau cel puţin aşa am auzit.

Mick Wormwood a apărut în viaţa mea când aveam 12 ani. A plecat 15 ani mai târziu. Probabil din cauză că mie îmi ia mai mult timp să învăţ.

Mick era un tip dur din Liverpool, care s-a mutat în suburbia noastră, la aproximativ 16 kilometri distanţă de centrul oraşului. Prima dată l-am cunoscut pe terenul de fotbal.

Era mic de înălţime, dar puternic, rapid şi curajos. Avea părul de un roşu-aprins şi o privire răutăcioasă. Spatele său mare se cocoşa atunci când alerga – era un Quasimodo pe terenul de fotbal. Avea un temperament groaznic – era gata să sară la bătaie cu toată lumea, inclusiv cu arbitrul. A înscris trei goluri şi a zâmbit cu un aer de superioritate atunci când, la sfârşitul meciului, ne-am strâns mâinile, ca de la căpitan la căpitan. „Ai o echipă bună”, mi-a spus el.

Următoarea dată când l-am văzut, era liderul unei găşti de turbulenţi din oraş. A arătat înspre mine cu degetul şi au început cu toţii să râdă. Bună echipă, ticălosule.

Mick era nebun, rău şi periculos. Întotdeauna sărea la bătaie. Chiar şi numele său de familie – Wormwood – suna ca în Wormwood Scrubs, o închisoare faimoasă din Londra.

Dar mai exista o latură a sa, la care am fost martor accidental, în ziua când îmi luasem cărţile de la şcoală. Mick nu cărase în viaţa lui cărţi, însă azi căra sacoşele cu cumpărături pentru două doamne în vârstă şi mai mărunţele, peste podul în pantă care traversa canalul nostru din oraş. Părea surprins să mă vadă. „Bună echipă”, am spus şi mi-am dorit să nu fi spus asta niciodată. Mick a zâmbit şi mi-a spus: „Amice, ştiu unde stai.”

O oră mai târziu îmi bătea la uşă, îmbrăcat în blugi şi bocanci Dr. Martens. Am crezut că a venit să mă bată. „Ce faci?” m-a întrebat el. „Temele”, i-am răspuns. Si-a dat ochii peste cap şi m-a întrebat: „Vrei să jucăm fotbal?” I-am spus că ne vom întâlni în 20 de minute pe teren, dar am ajuns acolo în 15, în caz ca nu cumva să se răzgândească.

În curând am devenit buni prieteni – pe amândoi ne chema Michael, aveam acelaşi păr roşu şi împărtăşeam aceeaşi pasiune pentru fotbal. Îmi plăcea contradicţia caracterului său – era un golan cu inimă mare. Poate avea doar o curiozitate legată de tocilarul care îşi făcea temele.

M-am ţinut departe de gaşca sa după ce l-am văzut pe Mick lovindu-şi nişte rivali în negru şi albastru şi aruncând un ciocan prin parbrizul unei maşini. A doua zi stătea pe canapeaua părinţilor mei, bând ceai. „Mick e un adevărat domn”, spunea mama mea. Eu vroiam să spun că e mai degrabă schizofrenic.

Mick s-a lăsat de şcoală la 16 ani şi a găsit o slujbă care consta în a avea grijă de parcurile din zonă. Faţa sa era în curând bronzată ca o cizmă veche şi ridată de vânturile ce băteau dinspre Marea Irlandei.

Eu am plecat la colegiu în Cardiff, iar Mick făcea autostopul în weekend, pentru a veni să mă vadă, ajungând la miezul nopţii, ud leoarcă din cauza ploii. Colegul meu de apartament era un băiat răsfăţat, de bani gata, un student cinefil care îşi lăsa mereu hainele murdare aruncate pe jos în baie. Odată l-a întrebat pe Mick: „Ai văzut „Frumoasa mea spălătorie”?” Mick i-a răspuns: „Nu, dar am văzut în schimb hainele tale nespălate.”

Avea simţul umorului, dar faptul că nu era jucător de fotbal profesionist îl deprima. Marile cluburi l-au testat, însă caracterul său era o problemă. După ce într-o noapte a băut mai multe beri, mi-a spus: „Când mă enervez, mi se pune o cortină neagră în faţa ochilor şi nu pot vedea în întuneric.” Apoi m-a întrebat cum naiba se face că Bono de la U2 e milionar şi încă nu a găsit ceea ce căută. Mick avea uneori sclipiri de filozof.

Ultima dată l-am văzut în Londra, cu buzunarele pline de bani. Mick era acum ‚om de afaceri’ în East End. Îmi imaginam că ştrengara sa charismă se potrivea de minune cu escrocii din această parte a Londrei. Dar eram dezamăgit de faptul că el credea că asta e soluţia în faţa viselor sale spulberate, a slujbei fără perspectivă şi a mariajului eşuat. Nu mai săpa prin parcuri. Oare acum îşi săpa mormântul?

Câteva luni mai târziu, câţiva copii au găsit trupul lui Mick atârnând pe podul ce traversa vechiul nostru canal din Liverpool. Auzisem că bătuse pe la uşi, cerând o sfoară de rufe pentru a-şi remorca maşina, ceea ce era bizar, pentru că el nu ştia să conducă.

Dacă vreun apropiat de-al vostru s-a sinucis, înseamnă că înţelegeţi ce simt. Dacă nu, sper să nu vi se întâmple niciodată asta. Amărăciunea şi vinovăţia îţi invadează sufletul şi nu mai pleacă de acolo niciodată. Mick era un tip cum rar găseşti, dur, dar amuzant, violent, dar cu inima bună, o combinaţie de McEnroe şi Tyson.

Cred că el m-a învăţat să nu judec o carte după copertele sale. Mi-l imaginez acum jucând fotbal în Rai, căpitan al îngerilor căzuţi, certându-se cu Sf. Petru pe tema regulii offside.

(This story was first published in FHM Romania magazine, Nov issue, 2011).

Dacă n-ai încercat, poate trebuie s-o faci, într-o zi.

Please click the link below, for the PDF from FHM October 2011.

Multumesc for reading.

Mens sana in corpore sano

Please click the link, for PDF. Multumesc for reading.

California Dream

This story was first published in FHM (Romania) in September 2011. It appears here by kind permission of S.C. Sanoma Hearst Romania SRL

„Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg.”

E foarte prietenos tipu’ ăsta care stă în faţa hotelului nostru, în pantaloni scurţi şi tricou, cu genunchii săi roz şi o rachetă de tenis. Aşteaptă să-i vină maşina.  Ne uităm la cerul albastru şi vorbim despre vremea de aici, din Ciad – iar e cald, 35ºC la ora 8.45 dimineaţa. Tipul îmi spune că va fi şi mai cald în câteva săptămâni. Pare a fi   supărat şi agitat. Se uită la ceas şi propune să ne întâlnim la o bere pe terasa hotelului. Întreabă numărul camerei în care stau, apoi îmi spune: „Hei, suntem vecini!” Se urcă într-un jeep prafuit. Îl aud certându-se cu şoferul său: Cum reusesti să întârzii în fiecare  sâmbată?

În ce mă priveşte, eu mă duc să mă tund. Stau şi aştept să vină să mă ia cineva, urmărind între timp şopârlele care fac flotări în iarba uscată. Ele se holbează la mine: care e problema ta? E o întrebare corectă. Problema mea e securitatea: oriunde mă duc, am un şofer oficial care mă duce din punctul A în punctul B. Chiar şi pentru o tunsoare, într-o frizerie aflată la 300 m distanţă. In regula numai ca soferul are o jumătate de oră întârziere.

Eventual apare si pornim cu maşina în josul şoselei principale.  E plin de maşini care claxonează şi copii zâmbitori, dar frizeria este închisă, aşa că ne învârtim în zonă, în căutarea unei alternative. Văd un salon care pare OK. Şoferul meu parchează maşina, îşi dă scaunul pe spate şi îşi trage şapca peste ochi.

Doamna impunatoare din salon lasă deoparte revista şi spune: „Bună dimineaţa! Tuns? Nici o problemă, sus pe scaun, eşti primul meu client.” Mă aşez pe scaun şi remarc că e un pic cam prăfuit. Observ şi că nu ştie cum să-mi lege pelerina în jurul umerilor, în timp ce ea se uită atent la butoanele de pe maşina de tuns. Atunci când o bagă în priză, aceasta huruie ca o maşină stricată de tuns gazonul. Îmi umblă cu ea pe cap, aruncând păr în toate părţile. „Scuze,” spune ea, „nu ştiu unde au pus cealaltă maşină care merge mai bine.” Îi prind privirea în oglindă şi întreb: „Au pus… cine?’

Ea îmi verifică capul şi spune: „Foştii proprietari. Abia am preluat afacerea.”

Ne punem la taclale. Ella e de peste graniţa, din Camerun. Mă întreabă ce fac în Ciad. Îi spun că sunt consultant media şi pare satisfăcută de răspuns. Nu-i spun că  lucrez cu jurnaliştii din partea locului a căror meserie este să realizeze programe radio care să contracareze propaganda radicală islamistă şi să promoveze toleranţa religioasă. Nu-i spun nici că oamenii sunt îngrijoraţi de miile de tineri din Ciad care nu au de muncă şi sunt plictisiţi, dezamăgiţi şi vulnerabili în faţa influenţei preoţilor charismatici, luand deseori calea către Pakistan. Nu spun că guvernul din Ciad este îngrijorat de ideologia extremistă. Pentru că după 15 minute în compania maşinii de tuns gazonul, sunt îngrijorat la rândul meu de părul din cap. Arată ca si cum un câine tocmai s-a plictisit să-l molfăie. Frizeriţa scoate limba prin coltul gurii o gumă de mestecat roz în timp ce lucrează. Fără sa apar nepoliticos, o întreb unde s-a specializat în domeniu. Aruncă din nou o privire maşinii de tuns şi-mi spune: „Nu am pregătire. Şi ştii ce? Cred că am nevoie de ochelari.”

Mă holbez la ea în oglindă. „Dar eşti frizeriţă, nu-i aşa?”

Ea ridică din umeri. „Eu? Nu, eu fac manichiură şi pedichiură. Vrei să-ţi fac şi ţie? Costă numai 50 $.”

„Dar pe firma de la intrare scrie frizer. Ai spus că sunt primul tău client pe ziua de azi.”

„E o firmă veche. Am vrut să spun că eşti primul meu client în general. Oricum, de tuns n-am mai tuns pe nimeni niciodată.”

Nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile. Nu e de mirare că freza mea  seamănă acum cu un covor vechi. Ea se uită inspre strada aglomerată şi spune: „Ştii vreun oftalmolog în zonă?”

O întreb pe Ella dacă ştie unde au pus foştii proprietari maşina de tuns cea bună. Ea spune: „Bună idee, ma duc s-o caut din nou.” Mă lasă să stau în scaunul plin de praf, cu pelerina atârnând. Stau în linişte, uitându-mă lung la propria reflecţie din oglinda spartă. Un puşti bate la geam: Ça va?

În dimineaţa următoare, sunt în camera de hotel când Benjamin bate la uşă. Lucrează la curăţenie, dar este şi muzician în devenire. Benjamin cântă într-o formaţie la biserică şi, o dată pe săptămână, îi dau scurte lecţii de chitară. El face progrese. Prietenii lui sunt invidioşi. Îi arăt notele pentru blues ca să repete. La jumătatea exerciţiului, el se uită la mine şi îmi spune: „Domnule Mike, ai o freză haioasă.” Îi spun despre Ella, iar el replică: „Ştii, camerunezii ăştia…”

Mai târziu, mă întâlnesc cu jucătorul de tenis prietenos, pe terasă. Numele lui e Jim. Lucrează pentru o ambasadă, cheltuieşte o avere construind machete de aeroplane şi e celibatar, ceea ce nu mă surprinde. Ceea ce mă surprinde este faptul că Jim locuieşte în camera 107 a hotelului nostru, din anul 2007. Mă holbez la el şi spun: „4 ani, vorbeşti serios?” El se uită la capul meu şi răspunde: „Mult mai serios decât frizerul care te-a tuns în halul ăsta.” Aşa că îl întreb pe Jim dacă ştie vreo frizerie bună sau un oftalmolog bun.

(First published in FHM Romania. Appears here by permission of S.C. Sanoma Hearst Romania SRL)

Uneori, lucruri care par nesemnificative devin importante mai târziu

To read the story, please click the link below. Multumesc.

Fără foc nu iese fum

„Stai la un hotel scump şi sună la room service. Sau mai bine nu!”

Please click on the link below (PDF from FHM May 2011). Multumesc for reading.

Cum se spală lâna

„Revoluţie? Noi nu suntem supăraţi, noi suntem extenuati.”

Aici este articolul meu publicat de revista FHM in luna Aprilie 2011

Please click on the link below, for the PDF. Multumesc for reading!

Zambete mari si scorpioni mici

‘Geniul este 1% inspiraţie si 99% transpiraţie’ (Thomas Edison)

To read the FHM article, please click the link below. Multumesc!

De la Baku la Berkeley FHM March 2011

(First published in FHM Romania. Appears here by permission of S.C. Sanoma Hearst Romania SRL)

To see Isfar performing live at Montreux Jazz, please visit:

http://www.youtube.com/results?search_query=Isfar+Sarabski&aq=f

Femeia brunetă, pe tocuri lasă cheia să alunece în uşă apoi o împinge s-o deschidă. O urmez în apartament. Holul e lung şi în el tronează un candelabru stralucitor. Ea îmi arată locuinţa. În baie există o cadă gen piscina suficient de mare pentru 6 persoane…

To read the rest of the story, please click the link below

Aur Negru FHM Feb 2011

This story was first published in FHM Romania, February 2011.

It reappears here by kind permission of S.C Sanoma Hearst Romania SRL

Stiu unii care sunt.

Please click the link below for PDF

First published in FHM Romania October 2010

Multumesc to SC Sanoma Hearst SRL

si

Multumesc to you, for reading!

Nu sunt rasist, dar…

De vorba cu Nea Nicu

Please click the link below for my column from FHM Romania, November 2010

Multumesc for reading!

Palaria da tonul elegantei

Uneori ai de ales: stres de Bucuresti sau paella cu langostini?

please click link below for the original article… si multumesc!

A Luat Taurul De Coarne

Mike Ormsby_FHM_june_2010

My monthly column from FHM Romania, June 2010. Please click the link above.

Juramantul lui Hipocrat

Please click link above for PDF file from FHM Romania, May 2010. Multumesc.

COPILOTUL

Ne aşteptam la o zi perfectă

Este sâmbătă, 8 aprilie 2000. Îmi pun centura de siguranţă,  in scaunul pasagerului din  maşina sport, galbenă a prietenului meu. Acesta răsuceşte cheia în contact şi ascultă. Motorul rage ca un tigru care aşteaptă să iasă din cuşcă.

„Cât de tare merge chestia asta?”, întreb eu.

Mark îmi aruncă unul din zâmbetele sale laconice. „E o Lancia Delta HPE, Mike.”

M-a vizitat odată în România şi mi-a văzut Dacia papuc. A zâmbit şi atunci.

În curând ieşim din centrul Londrei şi ne îndreptăm către coasta sudică. Avem soarele în ochi şi muzica trupei The Clash la casetofon. Ne place The Clash. I-am văzut live la începuturile lor. Încă sună bine.

Sunt prieten cu Mark de când ne-am întâlnit, în 1977. Suntem diferiţi. El este din sud, a mers la şcoli de fiţe şi provine dintr-o familie bogată. Eu sunt din nord, am mers la o şcoală de stat, iar părinţii mei aparţin clasei muncitoare. Dar semănăm în multe privinţe. Ne plac cărţile şi scrisul, fotbalul şi muzica. În anii ’80 am cântat împreună într-o trupă şi visam să devenim staruri punk. Astfel de legături nu se destramă. În momentul de faţă eu predau jurnalismul, iar el e un om de afaceri de succes. Mă întreabă dacă îmi lipseşte viaţa de reporter. Îi spun că nu. Îl întreb dacă îi lipseşte muzica rock and roll şi îmi răspunde că nu foarte tare. Acum e atras mai mult de cursele de raliuri.

„Ai mai fost copilot până acum?”, mă întreabă el în timp ce trecem peste Tamisa.

„Nu”, răspund eu, „sunt novice. Ce am de făcut?”

„Doar să te bucuri de cursă”, îmi spune el şi-mi dă un pliant cu informaţii despre destinaţia noastră.

Citesc pliantul. Acolo scrie că circuitul Goodwood este unul dintre cele mai faimoase din Anglia, punct de atracţie pentru iubitorii vitezei încă din anul 1948. Graham Hill şi-a făcut debutul aici şi a devenit campion mondial de Formula 1. Stirling Moss a făcut praf o maşină Lotus aici şi a trebuit să se retragă, rămânând paralizat. Bruce McLaren a murit în timpul unui test drive în anul 1970. Şi alte chestii de genul ăsta. Oprim la o statie de benzina şi  cumpăr un aparat foto disponibil la numai 5 lire; e o dimineaţă frumoasă. Poate voi face nişte poze. Gândesc pozitiv.

Ajungem la Goodwood la 8.30. Circuitul are garduri albe din lemn, o tribună pentru spectatori şi câmpuri verzi de jur-împrejur – foarte englezesc. Fac câteva poze. Ceilalţi piloţi de raliu stau în grupuri compacte şi sorb din cafea. Un mecanic verifică cauciucurile, frânele şi altele. Eu fac mai multe poze, holbandu-ma ca un turist. Sunt numai maşini Lancia. „Pentru că e ziua Lancia”, spune Mark în timp ce semnează un formular. S-a înregistrat. E pregătit de cursă. Glumeşte cu ceilalţi piloţi. Eu mă întreb ce caut aici. Dintr-o clipă în alta, voi fi pe circuitul Goodwood, udându-mi Pampers-ul. Aud un zgomot de motor şi mă uit în sus.

Un avion de dimensiuni mici zumzăie pe cerul albastru din West Sussex. Arată familiar, are aripi tipice, pare desprins dintr-unul din filmele despre cel de-al Doilea Război Mondial. „E un Spitfire”, spune unul dintre piloţi, trăgând din pipă. „Istoric, două locuri. Pasăre rară.”

Avioanele Spitfire sunt cele care l-au oprit pe Hitler să invadeze Anglia în anul 1940. Ele sunt  simboluri ale culturii noastre naţionale. Ne plac avioanele Spitfire. Fac câteva poze cu avionul coborând încet, în timp ce motorul scoate nişte sunete ciudate. Îşi schimbă dintr-odată direcţia şi dispare în spatele tribunei, în direcţia unor copaci înalţi. Auzim un zgomot de metal si lemn zdrobit. Apoi vedem fumul. Curioşi, ieşim de pe pistă. Spitfire este la 500 m distanţă, în câmp, pe spate cu cabina în flăcări, iar eu alerg către el.

N-am fost niciodată bun la cursa cu obstacole, dar de data asta sar peste gardurile albe ca un adevărat campion olimpic. Alţi tipi aleargă cu mine, îi aud  strigând în spatele meu. Un Land Rover roşu o ia pe iarba in faţa noastră, cu  sirenele şi luminile pornite.

Zece oameni ajungem la avion şi încercăm să-i ridicăm coada ca să-i eliberăm pe piloţi. Unul dintre ei e deja mort, zdrobit şi însângerat, având o rană deschisă la cap. Celălalt geme, dar nu putem ridica fuselajul şi-i lăsăm pe cei de la echipa de intervenţie să o facă. Nu pot face nimic, dar profit de lumina bună şi de aparatul foto pe care îl am. Odată jurnalist, rămân jurnalist până la capăt. Încep să fac poze, mişcându-mă repede în jurul avionului în flăcări. Un tip în uniformă îmi spune să mă îndepărtez şi mă supun. Am obţinut ceea ce-mi trebuia. Poate ăsta e motivul pentru care mă aflu aici.

Raliul de la Goodwood e anulat în acea zi, în semn de respect. Împreună cu Mark ne îndreptăm spre Londra,  abia schimband cateva cuvinte. Sun din apartamentul lui la câteva ziare. „Nu, mulţumesc”, îmi spune un redactor-şef, „am deja poze ale avionului cu prelata pe el. Fotograful nostru a ajuns acolo la o jumătate de oră după impact”. Îi spun că am poze cu avionul în flăcări, cu cei doi piloţi, pentru că am fost acolo la un minut după ce s-a prăbuşit. „Când pot să le văd?”, mă întreabă el.

Ambii aviatori au murit în acel camp. Fotografiile mele au apărut în şapte ziare naţionale a doua zi. Anchetatorii oficiali mi-au cerut copii şi le-au folosit pentru a calcula unghiuri, distanţe şi a vedea cât de puternic a fost impactul. Rezultatul anchetei a stabilit că accidentul s-a produs din cauza copilotului  fara experienţă.

(This story was first published as my column for FHM Romania in April 2010. My thanks to S.C Sanoma Hearst Romania SRL, Eddie Tone and Angela Nicoara, for the translation).

REBEL REBEL

p035-Jurnal Mike Ormsby 1-3 < PLEASE CLICK LINK

(Author’s note: This story was first published in FHM Romania, March 2010)