Lucrurile care ne apropie ne pot şi despărţi

Zilele astea sunt interesat de modă. Îmi plac blugii mei Flemings şi pantofii sport Gola. Dar mai mult decât orice, îmi place camasa mea noua Ben Sherman, cu gulerul incheiat in nasturi.  Am aşteptat luni de zile sa-mi iau una şi este pur şi simplu o minunăţie – în dungi, alb cu albastru.

Tom Allen are şi el o camasa Ben Sherman, desigur. Suntem foarte buni prieteni, deşi el locuieşte într-o zonă mai de fiţe a oraşului. Ne-am cunoscut la scoala primara, am cântat amândoi în corul bisericii şi nu mult după aceea, am frecventat acelaşi liceu. La sfarsit de saptamana jucam fotbal şi tenis sau mergem să vedem meciurile echipei Liverpool, la Anfield, purtând blugii noştri Flemings şi adidaşii Gola.

Mama lui Tom lucrează la o bancă, este o femeie stilată dar plina de nervi,  îi place să vorbească mai mult decât să asculte. Ea vine la noi în fiecare zi de duminică, după slujba de la biserică, bea ceai împreună cu mama mea şi amândouă sunt de părere că arătăm “cool” în camasile noastre cele noi. Al lui Tom e pepită, galben si alb.

Arătăm bine, dar avem nevoie de o ocazie specială pentru a le purta, sa încercam  să le impresionăm pe fetele din clasă, sa le arătam  că suntem mai mult decât părem. Şansa ne surâde la 12 ani, sub forma unei excursii de o zi cu şcoala, la Stratford upon Avon, pentru a vedea casa lui William Shakespeare. Pentru cine nu ştie cine e Shakespeare, e un tip care a murit şi care a scris niste comedii care nu se dau nici macar la televizor. Dar, ziua se anunţă perfectă.

Nu sunt sigur cine ne-a sugerat să purtăm camasile Ben Sherman în excursie, poate unul dintre baietii rai, care locuieşte lângă mine? Oricum, Tom spune că e o idee bună. Singura problemă este că în excursii cu scoala este obligatoriu sa purtam uniforma: jachete maro, pantaloni şi pulovere gri. Soluţia ar fi să nu le spunem părinţilor că trebuie să purtăm şi camasile de scoală, gri. În dimineaţa excursiei, ne aliniem lângă autocarul şcolii, ţinându-ne strâns pachetele cu mâncare, îmbrăcaţi în camasile noastre, Ben Sherman cu cravata şcolara (cu nod Windsor, desigur).

Ne simţim bine până în clipa în care îl remarcăm pe severul nostru director de şcoală, stând lângă autobuz. Habar n-am avut că va veni şi el. El se încruntă la baietii răi din faţa noastră. «Unde vă sunt camasile de la uniformă?” întreabă el.

“A mea s-a rupt,” spune primul.

“A mea e la spălat,” spune al doilea.

Privirea directorului e mânioasă, dar îi lasă să se urce în autobuz, asta până când dă cu ochii de mine şi de Tom. Îşi încrucişează mâinile şi spune: «Ormsby şi Allen, de ce camasile astea oribile? Ştiţi că încălcaţi regulamentul şcolar, nu?»

Ar suna stupid să repetăm minciunile celorlalţi, dar nu ştim ce să spunemaltceva, pentru că noi nu suntem şmecheri. Noi suntem băieţi din corul bisericii, cu idei măreţe şi picioarele şubrede, aşa că tăcem din gură, iar directorul spune: “Tăcerea este o recunoaştere a vinovatiei. Nu aveţi ce căuta la Stratford.”

Uşile se închid, iar autobuzul pleacă, în timp ce fetele din clasa noastră se holbează pe geamul din spate. “Acum ce facem?” întreabă Tom şi mi se pare a fi o întrebare pertinentă.

Am putea pierde timpul într-un parc, ne ducem acasă seara şi le spunem tuturor că excursia la Stratford a fost fantastică. În loc să facem asta, ne ducem direct acasă, inca şocaţi şi le spunem părinţilor noştri adevărul, atunci când ne întreabă ce s-a întâmplat.

Sinceritatea pare o idee bună, dar asta schimbă totul. Mama lui Tom este foarte furioasă că noi am fost pedepsiţi, în timp ce ceilalţi băieţi nu.

O săptămână mai târziu, ea îl trimite pe Tom la altă şcoală, la 8 kilometri distanţă. Nu vom mai fi în aceeaşi clasă, iar în curând el îşi va face prieteni noi, pe care eu nu îi cunosc. Începe să meargă şi la altă biserică, aşa că nu ne mai întâlnim nici la slujbă. Oare mă consideră pe mine vinovat pentru tot ce s-a întâmplat? Mama lui Tom nu mai vine nici măcar în vizită la mama mea…oare părinţii noştri s-au certat?

Nu voi afla asta niciodată, pentru că Tom şi eu suntem departe unul de celălalt şi chestia asta doare ca naiba, de parcă mi-aş fi pierdut o mână. Ne întâlnim numai de două ori pe trimestru, atunci când echipele de fotbal ale şcolilor noastre au meciuri împreună; el pare încântat să mă întreacă în viteză, ca atacant, iar mie îmi place să-l trântesc la pamânt, în calitate de apărător. Nu suntem duşmani, dar nu mai suntem nici prieteni.

Tom avea 16 ani atunci când mama lui a murit de atac de inimă. Am fost şi eu la înmormântare, dar Tom a trecut pe lângă mine ca o fantomă. Ne întâlnim apoi întâmplător într-o seară caldă de vară, la vârsta de 18 ani, la coadă la bar, într-un pub. Vorbim puţin despre planurile noastre legate de facultate. Tom poartă o camasa Ben Sherman, îmi dau seama de asta după cusături şi după butoniera mica de pe spate. Sunt camasi mişto şi întotdeauna vor fi aşa.

Când mă întorc cu băuturile înapoi la prietena mea, mă întreabă: “Cine era?” Mă holbez la bere şi răspund: “O cunoştinţă mai veche.”

***

[First published in Playboy, April 2012, by S.C MediaFax SA]. To see the original page from the magazine, please click: playboy aprilie 2012