Vrei să mergi la nuntă în Azerbaidjan?

În fiecare sâmbătă dimineaţa, Tania vine să-mi facă curat în apartamentul din Baku. Este o rusoaică de vârstă mijlocie, foarte jovială, cu păr negru şi dinţi lipsă. Mi-a fost recomandată de către proprietarul casei. Comunicăm prin semne, întrucât ea nu vorbeşte limba engleză, iar eu nu ştiu să spun în limba rusă decât niet, de pe vremea când locuiam în Ekaterinburg, acolo unde mi se oferea vodcă dimineaţa, la prânz şi seara. Tania a fost cândva profesoară. Vremurile sunt grele. Îi fac ceai şi ne înţelegem de minune.

Munceşte din greu, dar nu este foarte iute. Îi ia cam patru ore să-mi facă curat în casă. Eu încerc să nu-i stau în cale, oferindu-i spaţiu şi timp. Ca de fiecare dată, în jurul orei trei după-amiaza, arată spre rufele de călcat: fac şi asta? Spun ‘niet’, iar ea pleacă.

Acum câteva săptămâni, Tania mi-a strecurat în mână o invitaţie lucioasă. Avea pe ea o fotografie strălucitoare, a unui salon imens, cu mese aranjate în mod elaborat, împodobite cu flori şi lumânări. Uitându-mă la ea, am dedus că e o invitaţie la nunta fiicei sale. Mă întreabă dacă pot veni. Da, Tania.

După plecarea ei, am sunat un prieten azer, care m-a sfătuit să pun nişte bani într-un plic, pe post de dar, întrucât nunţile în Azerbaidjan sunt foarte scumpe.

În noaptea nunţii, taxiul m-a plimbat  45 de minute cu o viteză demnă de Formula 1. Credeam că unii şoferii români merg prea repede şi sunt iresponsabili. Dar în comparaţie cu cei din Azerbaidjan, românii se mişcă cu viteza melcului. Când ajung la restaurant, mi-e  rău de la masina şi imi vine să vomit.

Locul e plin ochi, sunt cam 400 de persoane, bărbaţii sunt îmbrăcaţi majoritatea în negru, iar femeile poarta rochii strălucitoare şi machiaje stridente. Orchestra este alcătuită din 10 membri, toţi interpretând muzică folk, la instrumente bizare şi volum maxim.

Chelnerii se mişcă cu repeziciune, aidoma unei armate de furnici, umplând paharele cu băutură şi servind mâncarea la mese. Nunta asta trebuie să fi costat o avere. Cum or fi putut Tania şi familia ei să-şi permită aşa ceva?

Mireasa şi mirele stau pe nişte tronuri, pe o scenă, la o masă încărcată cu mâncare şi băutură. Sunt tineri, au amândoi ochii negri, sunt arătoşi şi se uită la noi de parcă ar fi rege şi regină. Tania mă întâmpină cu un sărut şi mă conduce spre fericitul cuplu. Le înmânez plicul şi stau cu ei la poze. Părăsesc scena şi mă aşez la o masă, împreună cu alţi şapte invitaţi. Vecinul meu Ali, zâmbeşte tot timpul, are o mustaţă gen Borat şi arată către sticle: „Vodcă rusească?”

Mâncăm, bem şi vorbim despre fotbal. Ali e curios să afle despre salariile celor din Premier League. Mă uit la invitaţii care dansează o versiune azeră a horei româneşti şi îl întreb pe Ali despre partea de logistică a acestei nunţi. Ali îşi roteşte ochii de parcă ar spune: Nebunie curată, nu?

„Rochia miresei costă 500 de euro de închiriat pentru o zi. Bijuteriile costă 5.000 de euro, cadoul de la soţul ei. Au făcut economii timp de doi ani pentru a le putea cumpăra. Totul e un spectacol dar n-au de ales. Sunt forţaţi de prieteni şi familie. Vrei nişte vodcă rusească? Bea nişte vodcă rusească. Ce marcă vrei?”

Dansul pare strict regimentat – bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei. Mireasa coboară de pe tronul ei, de parcă tocmai ar fi câştigat Premiul Oscar pentru Cele Mai Inalte Tocuri şi se împleticeşte pe acordurile vesele ale cântecelor de petrecere. Două fetiţe îmbrăcate în alb îi ţin trena, având grijă ca aceasta să nu se împiedice şi să-şi rupă pantofii Louboutin. Totul arată minunat. Muzicanţii, sunt talentaţi şi foarte iuţi. Ali soarbe din băutură şi îmi şopteşte la ureche: „Melodii ţărăneşti.”

„Sună destul de bine,“ spun eu.

Ali pare un pic îngrijorat şi îmi spune: „Ia nişte vodcă rusească.”

Sunt tentat să dansez o horă, dar mai bine mă abţin. Ultima dată când am încercat asta, acum mulţi ani, la o nuntă extravagantă în Miercurea Sibiului, i-am dat un şut in fund unui alt invitat, în timpul dansului.

Spre sfârşit, în sală îşi face apariţia un alai de invitaţi, ce poartă făclii arzând şi care se aşază unii în faţa altora, pe două rânduri. Pe culoarul format, îşi face apariţia un cuplu îmbrăcat în haine tradiţionale, care vine parcă din timpuri medievale. Locul e atât de aglomerat, încât nu pot vedea ce se întâmplă decât pe o plasmă, exact ca în barurile în care se transmit în direct evenimente sportive. Cuplul poartă un bol cu foc şi se îndreaptă către scenă, înmânându-l miresei şi mirelui. Aştept din clipă în clipă să se întâmple un accident. 400 de invitaţi arşi de vii la o nuntă. Pentru orice eventualitate, mă uit către ieşire. Ali mă atinge pe umăr şi îmi spune: „Suntem zoroastrieni, cultul focului face parte de mulţi ani din cultura noastră. Ai vizitat faimosul nostru templu, acolo unde focul ţâşneşte din Pământ?”

Dau din cap în semn că nu, dar îi promit că voi încerca să ajung acolo, dacă scap viu de aici. E târziu. E timpul să chem taxiul de Formula 1. Îmi iau rămas-bun de la Tania şi mă îndrept către fericitul cuplu. Mireasa e prea ocupată cu dansul pentru a sesiza plecarea mea. Cele două fetiţe încă dansează în jurul ei, ţinându-i trena şi visând la a fi regine pentru o zi. Sunt foarte drăgălaşe amândouă, până în clipa în care o a treia, mai mică, se apropie de ele şi încearcă să pună şi ea mâna pe rochie. Cele două se uită urât la ea şi o împing: Nu pune mâna, căţea.

(This story first appeared in FHM Romania in December 2011 and reappears here with permission from S.C. Sanoma Hearst Romania SRL).