Diavolul înscrie cele mai frumoase goluri

Când o persoană mai altfel îşi face apariţia în viaţa ta, ea va sta cu tine până ce vei învăţa lecţia pe care această persoană a venit să ţi-o predea. Sau cel puţin aşa am auzit.

Mick Wormwood a apărut în viaţa mea când aveam 12 ani. A plecat 15 ani mai târziu. Probabil din cauză că mie îmi ia mai mult timp să învăţ.

Mick era un tip dur din Liverpool, care s-a mutat în suburbia noastră, la aproximativ 16 kilometri distanţă de centrul oraşului. Prima dată l-am cunoscut pe terenul de fotbal.

Era mic de înălţime, dar puternic, rapid şi curajos. Avea părul de un roşu-aprins şi o privire răutăcioasă. Spatele său mare se cocoşa atunci când alerga – era un Quasimodo pe terenul de fotbal. Avea un temperament groaznic – era gata să sară la bătaie cu toată lumea, inclusiv cu arbitrul. A înscris trei goluri şi a zâmbit cu un aer de superioritate atunci când, la sfârşitul meciului, ne-am strâns mâinile, ca de la căpitan la căpitan. „Ai o echipă bună”, mi-a spus el.

Următoarea dată când l-am văzut, era liderul unei găşti de turbulenţi din oraş. A arătat înspre mine cu degetul şi au început cu toţii să râdă. Bună echipă, ticălosule.

Mick era nebun, rău şi periculos. Întotdeauna sărea la bătaie. Chiar şi numele său de familie – Wormwood – suna ca în Wormwood Scrubs, o închisoare faimoasă din Londra.

Dar mai exista o latură a sa, la care am fost martor accidental, în ziua când îmi luasem cărţile de la şcoală. Mick nu cărase în viaţa lui cărţi, însă azi căra sacoşele cu cumpărături pentru două doamne în vârstă şi mai mărunţele, peste podul în pantă care traversa canalul nostru din oraş. Părea surprins să mă vadă. „Bună echipă”, am spus şi mi-am dorit să nu fi spus asta niciodată. Mick a zâmbit şi mi-a spus: „Amice, ştiu unde stai.”

O oră mai târziu îmi bătea la uşă, îmbrăcat în blugi şi bocanci Dr. Martens. Am crezut că a venit să mă bată. „Ce faci?” m-a întrebat el. „Temele”, i-am răspuns. Si-a dat ochii peste cap şi m-a întrebat: „Vrei să jucăm fotbal?” I-am spus că ne vom întâlni în 20 de minute pe teren, dar am ajuns acolo în 15, în caz ca nu cumva să se răzgândească.

În curând am devenit buni prieteni – pe amândoi ne chema Michael, aveam acelaşi păr roşu şi împărtăşeam aceeaşi pasiune pentru fotbal. Îmi plăcea contradicţia caracterului său – era un golan cu inimă mare. Poate avea doar o curiozitate legată de tocilarul care îşi făcea temele.

M-am ţinut departe de gaşca sa după ce l-am văzut pe Mick lovindu-şi nişte rivali în negru şi albastru şi aruncând un ciocan prin parbrizul unei maşini. A doua zi stătea pe canapeaua părinţilor mei, bând ceai. „Mick e un adevărat domn”, spunea mama mea. Eu vroiam să spun că e mai degrabă schizofrenic.

Mick s-a lăsat de şcoală la 16 ani şi a găsit o slujbă care consta în a avea grijă de parcurile din zonă. Faţa sa era în curând bronzată ca o cizmă veche şi ridată de vânturile ce băteau dinspre Marea Irlandei.

Eu am plecat la colegiu în Cardiff, iar Mick făcea autostopul în weekend, pentru a veni să mă vadă, ajungând la miezul nopţii, ud leoarcă din cauza ploii. Colegul meu de apartament era un băiat răsfăţat, de bani gata, un student cinefil care îşi lăsa mereu hainele murdare aruncate pe jos în baie. Odată l-a întrebat pe Mick: „Ai văzut „Frumoasa mea spălătorie”?” Mick i-a răspuns: „Nu, dar am văzut în schimb hainele tale nespălate.”

Avea simţul umorului, dar faptul că nu era jucător de fotbal profesionist îl deprima. Marile cluburi l-au testat, însă caracterul său era o problemă. După ce într-o noapte a băut mai multe beri, mi-a spus: „Când mă enervez, mi se pune o cortină neagră în faţa ochilor şi nu pot vedea în întuneric.” Apoi m-a întrebat cum naiba se face că Bono de la U2 e milionar şi încă nu a găsit ceea ce căută. Mick avea uneori sclipiri de filozof.

Ultima dată l-am văzut în Londra, cu buzunarele pline de bani. Mick era acum ‚om de afaceri’ în East End. Îmi imaginam că ştrengara sa charismă se potrivea de minune cu escrocii din această parte a Londrei. Dar eram dezamăgit de faptul că el credea că asta e soluţia în faţa viselor sale spulberate, a slujbei fără perspectivă şi a mariajului eşuat. Nu mai săpa prin parcuri. Oare acum îşi săpa mormântul?

Câteva luni mai târziu, câţiva copii au găsit trupul lui Mick atârnând pe podul ce traversa vechiul nostru canal din Liverpool. Auzisem că bătuse pe la uşi, cerând o sfoară de rufe pentru a-şi remorca maşina, ceea ce era bizar, pentru că el nu ştia să conducă.

Dacă vreun apropiat de-al vostru s-a sinucis, înseamnă că înţelegeţi ce simt. Dacă nu, sper să nu vi se întâmple niciodată asta. Amărăciunea şi vinovăţia îţi invadează sufletul şi nu mai pleacă de acolo niciodată. Mick era un tip cum rar găseşti, dur, dar amuzant, violent, dar cu inima bună, o combinaţie de McEnroe şi Tyson.

Cred că el m-a învăţat să nu judec o carte după copertele sale. Mi-l imaginez acum jucând fotbal în Rai, căpitan al îngerilor căzuţi, certându-se cu Sf. Petru pe tema regulii offside.

(This story was first published in FHM Romania magazine, Nov issue, 2011).