„Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg.”
E foarte prietenos tipu’ ăsta care stă în faţa hotelului nostru, în pantaloni scurţi şi tricou, cu genunchii săi roz şi o rachetă de tenis. Aşteaptă să-i vină maşina. Ne uităm la cerul albastru şi vorbim despre vremea de aici, din Ciad – iar e cald, 35ºC la ora 8.45 dimineaţa. Tipul îmi spune că va fi şi mai cald în câteva săptămâni. Pare a fi supărat şi agitat. Se uită la ceas şi propune să ne întâlnim la o bere pe terasa hotelului. Întreabă numărul camerei în care stau, apoi îmi spune: „Hei, suntem vecini!” Se urcă într-un jeep prafuit. Îl aud certându-se cu şoferul său: Cum reusesti să întârzii în fiecare sâmbată?
În ce mă priveşte, eu mă duc să mă tund. Stau şi aştept să vină să mă ia cineva, urmărind între timp şopârlele care fac flotări în iarba uscată. Ele se holbează la mine: care e problema ta? E o întrebare corectă. Problema mea e securitatea: oriunde mă duc, am un şofer oficial care mă duce din punctul A în punctul B. Chiar şi pentru o tunsoare, într-o frizerie aflată la 300 m distanţă. In regula numai ca soferul are o jumătate de oră întârziere.
Eventual apare si pornim cu maşina în josul şoselei principale. E plin de maşini care claxonează şi copii zâmbitori, dar frizeria este închisă, aşa că ne învârtim în zonă, în căutarea unei alternative. Văd un salon care pare OK. Şoferul meu parchează maşina, îşi dă scaunul pe spate şi îşi trage şapca peste ochi.
Doamna impunatoare din salon lasă deoparte revista şi spune: „Bună dimineaţa! Tuns? Nici o problemă, sus pe scaun, eşti primul meu client.” Mă aşez pe scaun şi remarc că e un pic cam prăfuit. Observ şi că nu ştie cum să-mi lege pelerina în jurul umerilor, în timp ce ea se uită atent la butoanele de pe maşina de tuns. Atunci când o bagă în priză, aceasta huruie ca o maşină stricată de tuns gazonul. Îmi umblă cu ea pe cap, aruncând păr în toate părţile. „Scuze,” spune ea, „nu ştiu unde au pus cealaltă maşină care merge mai bine.” Îi prind privirea în oglindă şi întreb: „Au pus… cine?’
Ea îmi verifică capul şi spune: „Foştii proprietari. Abia am preluat afacerea.”
Ne punem la taclale. Ella e de peste graniţa, din Camerun. Mă întreabă ce fac în Ciad. Îi spun că sunt consultant media şi pare satisfăcută de răspuns. Nu-i spun că lucrez cu jurnaliştii din partea locului a căror meserie este să realizeze programe radio care să contracareze propaganda radicală islamistă şi să promoveze toleranţa religioasă. Nu-i spun nici că oamenii sunt îngrijoraţi de miile de tineri din Ciad care nu au de muncă şi sunt plictisiţi, dezamăgiţi şi vulnerabili în faţa influenţei preoţilor charismatici, luand deseori calea către Pakistan. Nu spun că guvernul din Ciad este îngrijorat de ideologia extremistă. Pentru că după 15 minute în compania maşinii de tuns gazonul, sunt îngrijorat la rândul meu de părul din cap. Arată ca si cum un câine tocmai s-a plictisit să-l molfăie. Frizeriţa scoate limba prin coltul gurii o gumă de mestecat roz în timp ce lucrează. Fără sa apar nepoliticos, o întreb unde s-a specializat în domeniu. Aruncă din nou o privire maşinii de tuns şi-mi spune: „Nu am pregătire. Şi ştii ce? Cred că am nevoie de ochelari.”
Mă holbez la ea în oglindă. „Dar eşti frizeriţă, nu-i aşa?”
Ea ridică din umeri. „Eu? Nu, eu fac manichiură şi pedichiură. Vrei să-ţi fac şi ţie? Costă numai 50 $.”
„Dar pe firma de la intrare scrie frizer. Ai spus că sunt primul tău client pe ziua de azi.”
„E o firmă veche. Am vrut să spun că eşti primul meu client în general. Oricum, de tuns n-am mai tuns pe nimeni niciodată.”
Nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile. Nu e de mirare că freza mea seamănă acum cu un covor vechi. Ea se uită inspre strada aglomerată şi spune: „Ştii vreun oftalmolog în zonă?”
O întreb pe Ella dacă ştie unde au pus foştii proprietari maşina de tuns cea bună. Ea spune: „Bună idee, ma duc s-o caut din nou.” Mă lasă să stau în scaunul plin de praf, cu pelerina atârnând. Stau în linişte, uitându-mă lung la propria reflecţie din oglinda spartă. Un puşti bate la geam: Ça va?
În dimineaţa următoare, sunt în camera de hotel când Benjamin bate la uşă. Lucrează la curăţenie, dar este şi muzician în devenire. Benjamin cântă într-o formaţie la biserică şi, o dată pe săptămână, îi dau scurte lecţii de chitară. El face progrese. Prietenii lui sunt invidioşi. Îi arăt notele pentru blues ca să repete. La jumătatea exerciţiului, el se uită la mine şi îmi spune: „Domnule Mike, ai o freză haioasă.” Îi spun despre Ella, iar el replică: „Ştii, camerunezii ăştia…”
Mai târziu, mă întâlnesc cu jucătorul de tenis prietenos, pe terasă. Numele lui e Jim. Lucrează pentru o ambasadă, cheltuieşte o avere construind machete de aeroplane şi e celibatar, ceea ce nu mă surprinde. Ceea ce mă surprinde este faptul că Jim locuieşte în camera 107 a hotelului nostru, din anul 2007. Mă holbez la el şi spun: „4 ani, vorbeşti serios?” El se uită la capul meu şi răspunde: „Mult mai serios decât frizerul care te-a tuns în halul ăsta.” Aşa că îl întreb pe Jim dacă ştie vreo frizerie bună sau un oftalmolog bun.
(First published in FHM Romania. Appears here by permission of S.C. Sanoma Hearst Romania SRL)
